Descinzând din familia unor personaje ca Lazarillo de Tormes sau Don Quijote, Mitrofan reprezintă un soi de pícaro, care trăiește, aproape tot timpul, la granița dintre iluzie și realitate, dar care, în același timp, pare temperat, adesea, de impulsuri sau frământări moromețiene, iscate mereu de o tendință reflexivă asupra existenței blazate, mult prea atinse de coloritul mundan al derizoriului. Fiind mereu pregătit pentru aventuri, atât sociale, cât și spirituale, de întâlniri și confruntări cu celălalt/ cealaltă, acest fapt scoate în evidență latura teatral-jovială a personajului, manifestată, prin întâmplări, gesturi sau vorbe, la limita dintre dedublare sau disimulare, dintre cauză și efect, dintre aparență și esență: ,,Nu că ar fi tocmai el un înfumurat în toamnă,/ nu că l-ar arăta cineva cu degetul din nicăieri,/ nu că s-ar înconjura cu papagali multicolori/ împotriva urâţeniei generale,/ nu că i-ar sări ţandăra din nimic/  fără să-i sară ceva cu adevărat” (Nucul) sau ,, El habar nu are, nu știe nici cu spatele că în clipa aceasta/ trece prin faza aceea mistuitoare când alte mecanisme/ pun în mișcare mădularele, / lumea devenind strălimpede ca după un plâns sănătos…” (Electrocasnice II).

Savu Popa, https://omiedesemne.ro/realismul-epifanic/