E de netăgăduit că luciditatea e arma secretă a acestei poete fascinante, care reușește mereu să se ridice deasupra obiectului studiat, contextualizându-l prin toate relevanțele-i mai mult sau mai puțin faste. (…) Pe fondul unei stricte intercondiționări psiho-sociale (la un moment dat, poeta se întreabă „ce motivează mai bine: vinovăția/ sau austeritatea?”, adică presiunea psihică sau cea socială?), agenda critică a Teodorei Coman include: raporturile de putere cu autoritatea și canonul, societatea românească și „rătăcirile” aleșilor acesteia, simbioza consumerismului cu sedentarismul (Foodpanda, Glovo), sinele exclusivist, formalitățile birocratice invazive, surogatele fericirii, clișeele, tradițiile inoperante, tabuurile nocive, ipocriziile în diplomație, în discursurile publice, în statistici și cam în tot ce este livrat maselor, indolența, artificialitatea („beteala se/ sucește și se desrăsucește ca un ADN kitsch în slow/ motion, fără informație”, „văd aproape orice obiect captiv în simulacru,/ nu mai văd mesajul/ printre atâtea hashtag-uri santinele”), neconcordanța dintre rezultatele expertizelor specialiștilor și situația la „firul ierbii” („încă mai sunt elevi care păstrează liniștea la ore:/ e primul simptom de adaptare la piața/ fără oportunități reale”), civilizația în formele ei metropolitan-consumerist-vitezomane („ne-am pierdut răbdarea/ și asta se vede mai ales în dragoste”) – toate subliniind lacunele normativității (ultra)capitaliste („no make up no filter ar trebui să fie normalitatea,/ nu curajul de a te expune” etc.). De asemenea, poeta nu (mai) crede, potrivit unei devize dostoievskiene deja vetuste, că frumusețea va salva lumea, adoptând mai degrabă o atitudine demistificatoare. Saturația informațională depășește necesitatea individuației, iar vălul estetic cade de pe obiecte, lăsând loc utilitarismului. Omul se îndreaptă către o ipostază a lui tot mai inertă, dar tot mai puțin distructivă, în timp ce ființele non-umane au șansa eliberării de hegemonia umană prin redobândirea viețuirii după propriile regimuri: „papa s-a înșelat când a spus/ că nimeni nu se poate salva singur,/ fiindcă se referea (doar) la om:/ meduzele plutesc la marginea înțelegerii umane,/ încă imune la criza planetară” (cf. Donna Haraway). Mihók Tamás