Poate că nu întâmplător – nu poate, m-am convins de mult timp că lucrurile se întâmplă într-o ordine care scapă rațiunii – am citit scrisorile poetei în aceste zile, când Afganistanul scoate la lumină tragedii greu de cuprins cu mintea. Am citit atât de multe bazaconii pe marginea războiului din Afganistan și a retragerii trupelor americane din zonă, încât scrisorile acestea (scrise într-un timp care pare dintr-o altă epocă, mult prea îndepărtată) par nefirești, scrise de oricine, dar nu o de femeie care a trăit într-o țară islamică. De o tinerețe greu de ignorat – sunt pasaje din scrisori în care demonul geloziei și al iubirii pătimașe face front comun cu demonul amiezii – Forugh Farrokhzād este, cu asupra de măsură, de o maturitate greu de acceptat chiar și de către ea. Din scrisorile ei către Parviz, cel care i-a fost soț timp de cinci ani, dar și din scrisorile către tatăl său (cel care nu s-a împăcat deloc cu ideea de a avea o fiică poetă și artistă) afli cât de zbuciumat i-a fost destinul. Pe cât de scurtă i-a fost viața, pe atât de agitată. O poetă care a început să scrie la 16 ani, căreia cărțile i se publică din start în tiraje de mii de exemplare (recunosc, am rămas agățată cu gândul de cifrele acestea, prietenii știu și de ce), care are nevoie de singurătate și în aceiași măsură de suferință. O femeie care refuză să-și trateze suferința fizică, doar pentru a avea grijă de fiul înfiat și de cei apropiați ei. O femeie care nu-l poate uita pe cel care i-a fost soț, dar pe care îl alungă din viața ei, dintr-o dorință inconștientă de a suferi.

Nona Rapotan, Bookhub.ro