Evoluția Teodorei Coman de la biografismul atrabilar din prima sa carte la un discurs conceptual cu străfulgerări vizionare a trecut printr-o etapă civică (foloase necuvenite), apoi printr-una pronunțat protestatară, „angajată” politic (soft guerrilla) pentru a ajunge în Lucy la explorarea dimensiunii istorice și biologice a speciei – de la bipeda Lucy, hominida a cărei vârstă a fost stabilită la 3,2 milioane de ani, Lucy cea căzută „dintr-un copac / nu din paradisul abil pregătit / ca ea să cadă în păcat”, până la viitorul-deja-prezent al postumanității. Dar, dincolo de isme, schisme și teorii, discursul Teodorei Coman este preocupat de deriva și de atrofierea umanului, de „transferul dintr-un mediu în altul”, de extincție, adică de „marea catastrofă globală” pe care „doar cei fertili [o] pot repara”, dar și de adevăr, afecțiune și sinceritate într-o Românie de un „kitsch instigator, fulminant”, în care instanța poetică păstrează o conștiință puternică și un ton tranșant demistificator („continuăm sportul național de ratare / din toate pozițiile”).

Dacă Teodora Coman nu ar fi fost echipată cultural pentru acest demers, adică dacă nu ar fi ajuns la maturitatea intelectuală care permite asumarea unui asemenea tur de forță prin o seamă de probleme care preocupă în cel mai înalt grad o umanitate digitalizată ce lucrează la sterilizarea naturii, a naturalului, „blocată în visul unionist al autostrăzilor, / în expoziții și târguri de imobiliare”, Lucy ar fi fost doar o înșiruire de locuri comune tratate superficial, în maniera postărilor de pe rețelele de socializare. Multiplicând însă ipostazele în care se situează și subiectele pe care le supune unei explorări lipsite de indulgență, Teodora Coman rămâne unitară în ton, viziune poetică și exigențe etice. Această „Casandră transpirată pe reduta propriilor reziduuri / care n-au mai încăput de mult sub preș” se vede, nel mezzo del cammin, „salutând din cadre modeste”, lămurită de eșecul utopiilor și de imposibilitatea miracolului într-un „sistem împotmolit de 30 de ani”, îngrădindu-și și scârba, și furia prin exerciții de autocontrol și luciditate cu accente de mizantropie: „nu vreau să mă ajute nimeni, / doar să fiu lăsată-n ritmul meu / fiindcă m-am grăbit degeaba / în prima jumătate de viață”. Claudiu KOMARTIN

http://www.agentiadecarte.ro/2021/09/supravietuire/