Pe coperta a IV-a, Gheorghe Grigurcu subliniază complexitatea liricii Simonei-Grazia Dima, cu drumul său de la abstract către concret, Tudorel Urian scrie despre „senzația unui ermetism cu nuanțe de suprarealism”, dar, de fapt, este vorba în primul și în primul rând de un recital concert (scuzată să fie repetiția!) dintr-o inimă „de transparențe-a muzicii” (orice inimă… bună este un paradis; poemul din care cităm acum este „Eden. Prin artele rodirii”, p.59), unde replica aparține Regelui Timp (vă mai aduceți aminte de Gopo în acest rol, în „Maria Mirabela”?), „cu pleoape coborâte/ și lăstuni pe creștet,/(…) cu trupul de pământ, părinte/ și, prin  artele rodirii generoase,/ subțire interpret al gândului.”

Așadar, avem o carte de o frumusețe stranie, care te poate trimite cu gândul la romanul „Piranesi” scris de Susanna Clarke („În pliul sur dintre cicloane/ se deslusește, încadrat de aripi/ negre-n zbateri, neutrul viu/ și vaporos unde amurgul duce/ încet de coarne taurul netoto al zilei.”, p.62), acolo fiind o ilustrare prozaică (dar cu ce umbră a Poeziei sublime!) a grandorii minții omenești, cu luminile, dar și cu obscuritățile sale, aici liricul filosofic depănând subtil-ul „caier de la temelii”, duelându-se aproape gotic cu „ambasadorii umbrei”, într-un univers unde există, totuși, tristețe, jale („unanimă” sau „hieratică”, p.29), puritate a propriilor mâhniri (cf.p.56)!

Bachelard ar fi fost cu siguranță încântat de un poem precum „Ardere”, care face legătura între elementele primordiale pe care filosoful francez le-a tratat oarecum separat, unitatea lor dialectică neavând, poate, o lucrare care să sintetizeze… Adevărul (apare aici un alt copac, pe lângă Baobabul deja opus Plopului/plopilor): „Copacul orbitor, trăsnit întruna,/ dar făr-a fi atins, strunește calm/ lucruri aprinse cu zgomot, arbitrar,/ până le-nvață o combustie blândă,/ fără sunet, ca foșnetul de iarbă,/ și-atunci adevărata vâlvătaie,/ mult prea puternică pentru-a dori/ să strice, cu demăsura ei,/ dulceața locului, se va zări pe cer,/ trandafirie, în seara cu privighetori,/ purificată de grabă și sălbăticie,/ când razele-i pătrund, neîntrerupt,/ perdeaua norilor și filamentele/ cuvintelor, subpământene./ Eliberată, ea se face fluviu, fruct zemos,/ imens și-n lume arde-acum un singur foc.” (p.63) Adi Secară

Citiți continuarea aici: https://bookhub.ro/poate-bucuria-certitudinii-unui-viitor-e-mai-importanta-decat-fericirea/