În anii 1990, Rodica Draghincescu era una din prezențele cele mai provocatoare ale „noii poezii feminine“ din România. Poemele sale din volumele Aproape cald (1993), Fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine (1995) sau Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997) surprindeau, recurgînd la mijloacele pantomimei absurde sau ale bufonadei grotești, tribulațiile unei instinctualități „problematice“, dar și mecanismele trecerii vieții în text, alunecînd pe nesimțite de la planul existențial la fabula scripturală și de la referențialitate la autoreferen­țialitate. Textele sale erau truculente, impudice, mizînd pe o sinceritate împinsă pînă la cruzime, și n-au întîrziat s-o impună ca pe o autoare de prim-plan, care continua, cu alte mijloace, linia poetică a Angelei Marinescu.

Apoi poeta a emigrat, a publicat poezie, proză și publicistică în Franța, Germania, Luxemburg, Canada, Statele Unite, dobîndind recunoaștere europeană, pentru a reveni în actualitatea literară românescă în 2018, cu volumul Fraht, publicat de Casa de Editură Max Blecher, un volum aparținînd unei alte vîrste lirice, în care poezia Rodicăi Draghincescu își schimba într-o bună măsură tonalitatea. Acum tonul a devenit blazat, obosit, iar poemele transcriu micile întîmplări ale unei existențe de o căutată, ostentativă banalitate. Au dispărut și punerile în scenă spectaculoase din primele cărți ale autoarei, iar temele sale predilecte sînt oboseala existențială, singurătatea, exilul, sentimentul eșecului. Discursul este mai interiorizat, mai concentrat, iar în absența excesului de recuzită și gesticulație, dicția poetei e mai limpede articulată.

Unele dintre aceste aspecte se reîntîlnesc și în volumul Copilul cu piele de iarnă (Editura Tracus Arte), care se vrea un „reportaj de actualitate“ (poeta mărturisea, într-un interviu acordat Andrei Rotaru, că unele poeme au fost scrise în momentele de vîrf ale pandemiei), dar și o călătorie prin labirintul memoriei, care readuce la lumină chipuri și amintiri din copilărie. Numitorul comun dintre cele două „panouri“ ale „dipticului“ pe care ni-l propune acum Rodica Draghincescu este moartea; prezența insidioasă a acesteia se face simțită pretutindeni, iar textele din volum, fie că privesc către prezent sau către trecut, vorbesc despre destinul unor „ființe pentru moarte“ și sînt marcate de conștiința fragilității existențiale. Octavian Soviany

Citiți cronica aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/fiinta-pentru-moarte-si-muzeul-memoriei/