Poate toți suntem nuniți și când ne vine timpul ne întoarcem în brațele planetei femeie.

Valentin Iacob este un poet, prozator analist al conexiunilor universale, ce aruncă lumină asupra caracterului determinat al fenomenelor din universul propriu și le proiectează în spațiu ca pe forme de coagulare ale cosmosului.

 În literatura contemporană din România, Valentin Iacob trece cu ușurință pe lista numelor ce propagă suprarealismul, unde el știe prea bine să întrevadă perspectivele unui viitor imaginar, ficționalizat, după principiul tot ce-mi imaginez, există; viitor care se află deja în germenii prezentului. El face asta cu un limbaj ce prezintă în aparență contradicții antagoniste.

 De cele mai multe ori, apropierea și pătrunderea dintre om și natură sunt atât de strânse și de adânci, încât cu greu pot fi determinate cauza ori efectul a ceea ce se petrece în starea sufletului și starea naturii. Analogia dintre peisaj și sentiment nici că se putea să scape scrisului care curge firesc în cartea lui Valentin Iacob. El umanizează planeta Nun, până acolo unde-i descrie ochii mari cât oceanele Pământului, urechile și chiar bikinii de nori. Și nu se oprește aici: Nun are sentimente, Nun e totul, uriașul astru ceresc, femeia, mama tuturor celor care se nasc și care mor, celor care n-ar exista fără ea, forța ciclică a vieții.”