Prea riscant de spus, la abia a doua carte, pe unde o va lua un poet, dar după indiciile de pînă acum Andrei-Codrin Bucur pare a lucra după proiecte coerente tematic și atitudinal, fără a se lăsa în voia a ce va da Domnu’ să vină. Debutul de acum trei ani cu La Bella Italia (Tracus Arte) folosea un scenariu de emigrant, conturat cu epică episodică și în regim de dezamăgire și mizantropie. Andrei folosea acolo metoda ”realistă”, cu oralități genuine, și o retorică de exasperat care dădea în cinism. Dar cinismul nu era decît o traumă a candorii și a empatiei. Un proiect de situație existențială diferit, dar și el foarte coerent și centripet, stă și la baza celei de-a doua cărți – … iar neantul a grăit (Eikon, 2024), semn – poate – că vocația lui poate fi programată astfel încît să poată realiza monografia unei stări. Aici, a exasperării. Dincolo de mutația tematică, de focalizarea pe altă traumă, destule elemente din primul volum glisează în al doilea: e vorba, mai ales, de mizantropia în formă continuată, de spontaneitatea oralistă și de sarcasmul vitriolant al notațiilor. Doar că acum temeiul situației existențiale nu mai constă într-o aventură picarescă transpusă într-un fel de jurnal de secvențe cotidiene, ci e așezat în chiar miezul ontologic al condiției umane. Andrei nu face paradă de oraculare și de metafizice, ba din contră – le caricaturizează iluziile, dar exact acolo se plasează și el, în interogația radicală a condiției și pe poziția poeziei responsabile de soarta umană. Doar că nu pe partea afirmativă sau entuziastă, ci pe cea exasperată și surescitată de nevroze, pe partea de denunț care, odată cu detracarea lumii, ironizează și poezia ”înaltă”, și emfazele ei. E un poet furios al idealității pierdute și al candorii strivite, doar că nu se plînge, ci doar pictează cu sarcasme.

Pe vremuri, pe vremea bătrîneții lui Arghezi, acesta își petrecea deniile stînd liniștit în pridvor, în tăifăsuieli patriarhale cu Dumnezeu (după ce în junețe avuseseră o relație cu destule năbădăi). Tot cu Dumnezeu își petrece și Andrei deniile, numai că într-o atmosferă de iritări și harțag, ca într-o răfuială familială cu stropșeli bengale. Are dreptate, pe copertă, A.T. Branca să noteze că poetul nu e atît de ”pierdut” (”în lumea postmodernă”) ”încît să uite de tot legătura cu divinitatea”. Ba chiar dimpotrivă, insistă asupra acestei ”legături”, deși ea pare ruptă, anume pentru a avea asupra cui să-și reverse furia și nervii, pentru a avea pe cine da vina (dinspre oameni neavînd nici o nădejde). Și pe cine s-ar putea da vina pentru o lume atît de detracată și pentru niște ființe umane atît de alienate dacă nu pe cel care a creat-o? În volumul precedent, măcar Isus, văzînd că nu mai e nici o șansă de salvare a păcătoșilor, scotea mauserul și termina cu ei. Aici însă pare că el nu mai poate nici măcar asta. Perspectiva acestei transcendențe căzute în neputință, dar cu care relația rămîne familiară (de o familiaritate tot atît de ofensatoare ca și la Arghezi, dar tipic ortodoxă), îi permite lui Andrei să profeseze o poezie – și o poetică – profanatoare. Nu în sensul ordinar, al irevențiozității (care există, dar e jucată), ci în cel definit de Giorgio Agamben – de readucere în profan a sacrelor, de reimplicare și responsabilizare a lor pentru ceea ce se-ntîmplă. Tupeul lui Andrei cînd discută cu cei de sus nu-i o pură luare a nasului la purtare, ci o provocare insolentă. Dar Andrei nu e un apostat, ci mai degrabă un disperat care jignește din dragoste, întorcîndu-și sentimentele pe dos.

Pe dramă sînt crescute poemele lui Andrei, deși retorica lui de nonșalanțe dă impresia că vrea să împingă drama în caricatură: ”Sîngele meu într-un vas de manichiură în care se/ Umezește pielița de pe unghiile Lui/ O pilă abrazivă cît Casa Poporului/ Cine s-o ridice?// Și vin toți îngerii și-și întind lăbuțele/ Nicicum să le satisfac cerința/ Da’ cine să m-audă?// Zici că-ți merge bine. Eu tot prin abis/ Se pare că a trăi nu depinde numai de Tine// Am îngenunchiat și ceva a pocnit/ M-am chinuit să cred pîn-am văzut stele verzi” etc. (Sîngele meu într-un vas de manichiură). Ori chiar caricaturizînd anume imnica psaltică: ”Lăudați-l restaurante și autogrill-uri/ Sociopați și vitezomani!/ Lăudați-l panorame de hotel/ Delicii anorgasmice și lenjerii picante/ Piscine… săli de fitness…!/ Lăudați-l peșteri virgine și văzduhuri de Air France/ Sejururi în Alpi și cure la Moneasa!//…// Căci mila lui va veni/ Au spus-o la știri/ Nimeni nu urcă dacă nu și-a învățat poezia!” (Lăudați-l…). Nici nu-i nevoie de un limbaj evlavios ori reverențios pentru a invoca nevoia de sacru. Poate fi eficient și un limbaj ofensator, cît mai frust vulgar: ”Revenind pe pămînt prorocul Ilie intră în Catedrala Mîntuirii/ Neamului și dorește să spună – ca mai toți prorocii/ Un cuvînt/ Doar că pînă să-și dreagă vocea ca să-nceapă să-l demaște/ Pe Antihrist/ Mai-marele preoților slujitori intervine brusc și îl întreabă/ Dac-a obținut aprobarea Patriarhului/ Cum sfîntul Ilie e un om smerit obișnuit cu a da/ Nu cu a lua/ Își pleacă nedumerit fruntea și iese cu mîinile la spate/ Pe ușa glisantă a megalăcașului de cult/ Lumînările din anexa dedicată celor vii se sting una cîte una/ Iar de undeva din depărtări se aude Of băga-mi-aș pula!/ Ilie hai înapoi!” Psaltire ofensatoare scrie Andrei, cu speranța că ofensa alertează mai eficient decît imnele. Vorbește golănește despre toate – și mai ales despre cele sfinte – în ideea că le va provoca o reacție. Ofensele lui sînt, însă, ofense imnice (aproape în stilistica beatificantă a unor înjurături românești). Și cu cît ele sînt mai avîntate, cu atît se străvede că iritarea defulează, de fapt, o disperare și o traumă.