Alegoria insulei, de Emil Lungeanu
Avenit sezonul estival, vremea marilor vacanțe și a croazierelor în insule… Unii se laudă că au văzut deja Insula Mare a Brăilei, alții au văzut Insula Monte Carlo (aia cu cârciuma din balta Cișmigiului), alții au văzut „Insula Iubirii“, toate episoadele etc. Bravo lor. Dacă-i așa, atunci să mă laud și eu că am văzut Insula apostaților din arhipelagul poetei Carmen Secere (Editura Tracus Arte, 2025). „Cartea asta m-a făcut să mă gândesc la viața mea“, spunea personajul lui Samuel Hunter în tulburătoarea piesă Balena. Și despre ce carte era vorba acolo? Faimosul Moby Dick al lui Melville, o lectură fundamentală. Ei bine, același efect l-a avut și asupra mea Insula apostaților. În definitiv, ce altceva era balena vânată de Ahab decât tot o „insulă“ evazivă și obsedantă, un ideal care – credea el –, odată atins, o să-i facă viața mai bună. Insula poetei noastre se dovedește a fi o alegorie a aspirației universale la ipseitate, la ceea ce ne definește propria identitate, iar asta ar trebui să facă din ea o destinație mai dezirabilă decât orice exotică vacanță. Fiindcă geaba te umfli tu în pene ca un pelican cu croazierele tale în Bermude sau prin Canare, dacă nici măcar pe tine însuți n-ai fost în stare să te găsești (vezi maxima lui Søren Kierkegaard: „Cea mai comună formă de disperare este să nu fii cine ești“ – piatra de temelie a existențialismului). Și de ce Insula apostaților? Deoarece le este accesibilă doar rebelilor, celor care au curajul de a se împotrivi alienării sociale, plătind prețul scump al libertății, nesiguranța izolării – asemeni sihastrului refugiat din calea tăvălugului rătăcirilor de sine. Iată dar o problematizare ce renovează liric paradoxul „fricii de libertate“ al lui Erich Fromm (Die Angst vor der Freiheit), mai exact frica de asumarea consecințelor libertății. Strategiile autoarei și ingineria textului bazată pe parataxă și fragmentarism sunt pe măsura acestui ambițios demers cu miză mare. Nu în fiecare zi ai ocazia să vezi tematizat cu atâta consecvență un volum construit de fapt dintr-un unic poem de anvergura unui roman (178 de pagini!) și asamblat din 9 secțiuni asemeni predicii de pe munte a celor 9 Fericiri sau – dacă aveți cumva rău de înălțime– vizitării cu ghid a infernului dantesc cu tot atâtea niveluri subterane. Structura de rezistență a acestei impunătoare construcții e asigurată de monolitul contextului și de un repertoriu fix de laitmotive, reciclat sistematic de la o pagină la alta cu o stăruință demnă de redundanța obsesiilor din recuzita simboliștilor: „camera mea“, pereții, gardienii, femeile în alb („femeile în alb mă spală/ luptă sau fugi“), „bulina roz“ pentru gândurile negre și „verile netrăite“, cămașa de forță („cămașa asta legată la spate cu nod/ seamănă perfect cu o îmbrățișare“), o „bilă“ mereu insta…bilă – adevărat epitom al evaziunii și libertății („pe hol cineva rostogolește o bilă“, „pe hol femei în alb și gardieni aleargă/ după o bilă“ etc.), gratiile, zborul („Coliviile ar trebui construite după mărimea zborului“), lumina („Nu-mi tăiați părul, nu-mi luați agrafele cu care îmi prind lumina în creștet“) și mai cu seamă „locul de la geam“ cu peste 50 de ocurențe („La geam se moare cel mai puțin“). În ciuda aparentei înrudiri cu „cuibul de cuci“ al lui Ken Kesey, toată această scenografie sanatorială servește de fapt doar ca procedeu caleidoscopic, amestecând continuu laitmotivele cu alte ingrediente – întocmai cum prin agitarea unui shaker se obțin fel și fel de cocktail-uri – și totodată ca alegorie a apostaziei („tot ce mi-a rămas e insula/ tot ce îmi lipsește e un strop de curaj/ îmi pun aripile/ fie ce-o fi/ zbor“), ideea fiind că libertatea nu are determinări topologice, ci filozofice („Nu aici, ci dincolo sunt prizonieră“). Pour la bonne bouche, lectura volumului oferă la tot pasul delicii estetice, adesea memorabile, care l-ar face să saliveze până chiar și pe cel mai nesimțit, îndeosebi atunci când se exersează hiperestezia („Ceva scârțâie. Pe colțul mesei se coace un măr“, „Îmi aud albul oaselor“, „Întunericul mi se lipește de piele“, „Despart fereastra în silabe. Ce să fac eu cu atâta lumină?“), prozopopeea („Sap în pereți după tine“), efuziunea retorică („Uite câte stele sunt acolo unde se termină cerul!/ Uite câte ape curg sub poduri încă neconstruite!“), paradoxurile („Îmbrățișați abia atingem pământul“, „împing cerul mai sus“, „lumea mea e atât de largă, încât încape între patru pereți/ viața mea este paharul gol în care țin un crin de apă ostatic“) sau alte asemenea bijuterii stilistice, demne de un artizan de meserie. Iată dar un valoros demers editorial, cu care Carmen Secere nu-și dezminte potențialul cunoscut și care se cuvine, drept urmare, salutat cu prisosință.

Raze la fereastră, de Mihaela Stanciu
Nu poți să-ți cuprinzi viața între filele unei cărți, dar poți să te refugiezi la umbra unor titluri în paranteză, cu detalii biografice, așa cum reușește, cu inima deschisă, Carmen Secere în volumul Insula apostaților (Editura Tracus Arte, București, 2025). Dintre rândurile volumului vibrează stările poetei ca o paletă largă de nuanțe, din al căror amestec rezultă un poem-fluviu cu care se acoperă ca și cum ar îmbrăca o vestă de salvare: ,,Vis-adevăr, adevăr-vis. Sunt o formă de viață care se gândește/ la propria stingere./ Depresurizare!/ În costumul meu de scafandru, mă ridic s-aprind soarele./ Cealaltă Carmen te strigă“ (p. 34). volum În dEzbatErE Poemele curg lent, dar dens și nu sunt doar amintiri episodice ale unor trăiri din viața unei femei cerebrale, dar plină de sensibilitate, ci sunt niște pagini de jurnal fără dată, niște idei întrerupte din când în când de câte un semn grafic. Înșiruirii de gânduri, poeta nu le atribuie vreun titlu, dar le așază sub idei-cheie pe care le dezvoltă în nouă părți inegale ca formă, dar echilibrate ca fond: Noaptea ne va găsi sub vulturi și ne vom preface că despărțim apele; Această fetiță doarme sub o salcie roșie; Recunosc liniștea după cearșaful din geam; Uneori libertatea înseamnă un ac de cravată; Zidari cu normă întreagă îmi renovează cutele inimii; Căpitanul cook îmi cartografiază zona de coastă; Lumea mea e atât de largă încât încape între patru pereți; O trestie de mare despică bucureștiul; Mai multe ziduri decât ferestre. Carmen Secere își alege instrumentarul chirurgical cu precizie, dar și cu precauție, având soluții de urgență, pendulând între spațiul real (spitalicesc) și cel imaginar (marin), concepând căi de acces de la albul obsedant al femeilor care-l poartă și al pereților, albul care nu are limite, cu vizite programate și gardieni, către scoici, alge, pești, pescăruși, perle, năvoade, melci, meduze, bărci plutind spre o insulă salvatoare pe care se ajunge doar zburând: ,,Am aprins lămpile pe insulă și cos pelerine/ pentru melci“ (p. 9); ,,Fug de realitate. Răscolesc sertarele. Scoici, pietre, fulgi,/ manuscrise“ (p. 23); „Prin inima mea trec milioane de meduze/ și o singură barcă de pescari“ (p. 43). Poeta dă naștere unei insule a răzvrătiților care se luptă să trăiască, unei insule a învingătorilor care sfidează singurătatea, boala, moartea: ,,A venit ploaia, au căzut munții, s-a înecat pământul, s-au/ strâns apele, iar eu, cu mâinile goale, am crescut o insulă“ (p. 21); „Ce să fac eu într-o lume fără insule?“ (p. 29); „Singura lumină pe care o cunosc este farul de pe insulă“ (p. 30). Insula îmbracă infinitele fațete: insula-refugiu, insula-evadare, insula-spațiu de lucru, insula-sacrificiu, insula-obsesie, insula-perseverență, insula-răbdare, insula-mister, insula-spațiu de odihnă, insula-păcat, insula-regenerare, insula-bucurie, insula-acasă, insula-revelație, insula-iubire: „Îmbrățișați abia atingem pământul. Poate de aceea avem o/ insulă. Din când în când să ne mai odihnim. În rest strângem/ aerul sub aripi, având iluzia că și el ne aparține./ Întinde-mi cerul, bate soarele în cuie, să se facă prima zi/ și să nu mai pleci“ (p. 175). Iubirea din spatele tristeții generale este și ea gravă, plină de sentimente de dor și milă față de femeia-fetiță, față de scindarea pe care o produce în sufletul ei suferința, față de rostogolirea pe un teren accidentat al acestei fetițe „care doarme sub o salcie roșie, primește iubire/ și plânge“ (p. 42), pentru că „iubirea nu semparte la fel pentru cei striviți/ și, uneori, iubirea nu ajunge“ (p. 105) și „totul e iubire, dar nu tot este inimă“ (p. 75). Această femeie-fetiță se ghemuiește sub propriii umeri ca sub niște aripi, sub a căror umbră poate supraviețui: „Am nevoie de amintiri. În amintire pot iubi mai mult“ (p. 29); „mă întorc, ca și cum m-ai iubi“ (p. 17). Volumul lui Carmen Secere ar fi fost incomplet dacă nu ar fi existat tandemul motivului geam-fereastră, prin care se produce plonjeul către libertate, lumină, viață: „Știi câte sunt de învățat de la o fereastră?/ Lumină-întuneric, afară-înăuntru, cer-pământ, somn-veghe,/ aproape-departe, bucurie-tristețe, viațămoarte“ (p. 9); „Cei închiși afară privesc printr-o fereastră. Eu văd întreaga/ lume de la geam“ (p.20). Poate că și destinul lui Carmen Secere ar fi rămas incomplet dacă existența ei nu ar fi fost o nesfârșită disperare de a se ridica.

www.luceafarul-de-dimineata.eu