În epoca noastră, dominată de exterioritate și imagine, în defavoarea interiorității, romanul Aniței Vulcan Grigoriu (Fata cu aluniță, Editura Tracus Arte, 2024) aduce un aer proaspăt prin adâncul omenesc al viziunii. Acest thriller psihologic, elaborat în formula captivantă a urmăririi unui adevăr sufletesc devoalat cu perseverență detectivistică, conține o înaltă valoare umană. Centrat pe strădania eroinei de a avea un copil, narațiunea surprinde un impas existențial: deși Brândușa are o căsnicie fericită, din cauză că medicii intuiesc, în cazul ei, un blocaj psihologic, începe să viziteze o psihoterapeută avizată. I se destăinuie, spre a parcurge împreună drumul spre aflarea punctului nevralgic camuflat în conștiință. E vorba de o veche traumă, așa cum află târziu, de o întâmplare dramatică petrecută în locul natal, satul numit „Țara Pădurilor Albe“. Acolo, cândva, un îndrăgostit respins i-a dorit răul și i-a mistificat faptele, în timpul unei inundații catastrofale, când ea salvase doi copii, dar el l-a repus pe unul dintre aceștia în calea apelor, cu intenții criminale. Astfel, reputația fetei a fost atinsă, în zonă au circulat comentarii despre neglijența ei fatală, încât a decis să plece și să-și urmeze destinul în alte orașe, apoi în Capitală. Este, deducem, inteligentă, sensibilă, frumoasă, hotărâtă să se împlinească. Relatarea urmează cu limpezime o linie temporală directă, fără ca simplitatea să dăuneze poveștii, una modernă, dezvoltată însă pe tiparul arhetipal al cuvântului vindecător. Într-adevăr, vizitele la psihanalist sunt benefice, căutarea în subconștient rodește, vedem creionate pe scurt fazele importante din viața Brândușei, mai ales căutarea iubirii. Accentul este pus pe psihismul eroinei, personajele masculine sunt abia schițate, soțul mult visat nu frapează printr-o prezență memorabilă; la fel, nici celelalte personaje, între care alți bărbați care au admirat-o, îndeosebi consăteanul Vaida. Romanul are pe alocuri o tentă melodramatică, de anecdotică strict individuală, fără a depăși cadrul acesta relativ îngust și a se coagula într-un text artistic. Printr-o dezbărare de elementul prea marcat uman, luând distanță, cu o anume detașare, de materialul epic, proza autoarei ar putea crește net în pondere și valoare. Există deja un punct în care îi sesizăm potențialul, și anume iubirea față de origini, factor esențial al destinului. Rareori am citit asemenea percutante pagini de iubire dedicate obârșiilor. Rememorarea satului din munți, zonă a puterii lăuntrice, a frumuseții, a divinității liniștit lucrătoare, este impresionantă. Efigia sa, plasată la temelia narațiunii și a psihicului eroinei, suport al întrebărilor și al revelațiilor ei despre existență, constituie, practic, nucleul forte al personajului. În esență, Brândușa luptă pentru a-și afirma crezul în lume, a-l vedea manifestat, de aceea întreaga investigație psihologică întreprinsă reprezintă o inițiativă curajoasă, trăsătură ce o caracterizează cu asupra de măsură. De-a lungul investigației istovitoare, ea își pune întrebări judicioase și nu contenește să creadă în sine, în pofida verdictului celor obtuzi ori neînțelegători. Evoluția ei meritorie are drept consecință o reală maturizare, dincolo de aparențe, o stenică lărgire a mentalului. Un amănunt simbolic, dar de bogată semnificație, îl constituie detaliul aparent mărunt al aluniței de pe obraz, îndepărtată chirurgical după plecarea din sat, decizie dezaprobată de ai săi. În chip halucinant, după un timp bunica nici nu o mai recunoaște, fiindcă știuse numai de o nepoată cu un semn pe obraz. Printr-un discurs aspru o respinge definitiv, însă dramaticul moment sugerează idealul Brândușei de a deveni pe toate planurile ea însăși, de a depăși amănuntele fatidice și prea puțin importante ale unui aspect perceptibil. Ea vrea să-și croiască un destin după concepția personală, să-și actualizeze profilul ideal, latent și o face corijându-și chiar și fizicul: nu mai este fata cu aluniță, familiară tuturor, ci o conștiință lucidă, pătrunsă de importanța iubirii, a împlinirilor majore, proprii omenescului, încât dorita naștere a copilului, petrecută până la urmă, însă doar menționată, nu și descrisă (semn de maturitate scriitoricească!), ia proporții epopeice, la capătul unei îndelungi deliberări și purificări a conștiinței. Eroina se depășește pe ea însăși, își află trecutul, se convinge că a fost corectă în acel punct temporal când cineva i-a mistificat gesturile și se eliberează de orice complex al suferinței, crescând în înțelepciune. Prin acest roman, Anița Vulcan Grigoriu realizează cu echilibru, dar și cu pasiune mistuitoare, atent ținută sub control, o scriere luminoasă despre demnitatea și forța unui destin feminin din contemporaneitate.

Luceafărul de dimineață nr. 7/ 2025