„Toți vânăm o insulă sau insula ne vânează pe noi“, scrie Carmen Secere în cea mai recentă carte a sa, Insula apostaților (Editura Tracus Arte, 2025), care vine în lumea literaturii după Blank, un volum cu un remarcabil succes la critica de întâmpinare. Poetul, „o tragedie blondă cu ochi mari și alunițe dezarmante“, urmând liniile paradigmei exprimării inexprimabilului, din care crește toată poezia (post) modernă, se trans-figurează într-un cartograf aflat, probabil, pe corabia „căpitanului cook“; el caută harta călătoriei sale între semnele cerești cu „ordinea planetelor și un inel al lui Saturn“, măsurând nemăsurabilul, hartă după hartă, într-un timp (ne)măsurat după nisipul din clepsidră, iar ținta rămâne, precum aceea a exploratorului de demult, o „bucată de pământ“, cât și o colivie care „trebuie să poarte măsura zborului“ sau cât „acolada brațelor tale“. Pe insula lui Carmen Secere, ființa cade din cer, după ce va fi alergat prin lumină și a coborât în adâncul „care nu se știe cât este de adânc“, a despărțit apele și s-a rostit de pe cruce: „femeie, iată inima ta!“, strigă „un lepros“ care caută pe „insula miracolelor“ unde se ajunge zburând, în afara timpului, ceea ce va fi pierdut prin apostazie: neființa își visează ființa, „prima“ Carmen o vrea pe „cealaltă“ Carmen care, iată, o strigă, intră într-un „război necesar“ una cu alta și, în cele din urmă, pleacă de pe insula cu „șapte ceruri“ din cântecul delfinilor: „Încerc să uit sau să dorm. Delfinii albi îmi cântă: / „Nu călca pe pământ / Femeie fără nume / Ești o insulă / O insulă“ / Gardienii sunt înlăcrimați. Cealaltă Carmen înalță un zmeu. / Mă păcălesc singură“, scrie Carmen Secere într-unul dintre segmentele monologului său liric cu doar nouă titluri, puse, și acelea, între paranteze: astfel, titluri precum (Această fetiță doarme sub o salcie roșie), (Căpitanul cook îmi cartografiază zona de coastă), (O trestie de mare despică bucureștiul), nu întrerup și nu decupează fluxul liric, ci îl potențează și, de fiecare dată, îl regenerează.

În Insula apostaților, Carmen Secere vorbește, încă mai cuprinzător decât în Blank, despre iadul unei femei care știe că „sunt aici fără să fiu“; insula unde cade din cer după ce și-a pierdut aripile de rumeguș, asemeni păsărilor împăiate („Dați-mi aripile înapoi!“, strigă protagonista poeziei) este rezerva de la „balamuc“, având pe pereți fotografii ale lui Freud, însoțite de citate („Ceea ce unii cred că este moarte este viață“, „Niciodată nu suntem atât de vulnerabili în fața suferinței decât atunci când iubim“, se scrie sub acele poze), cu femei în alb pe albul pereților, cu „zile de vizită“ și gardieni care încuie și deschid ușile, veghează masa de operație, strâng brățările, cămașa de forță și rulează sârma ghimpată. Într-o lume cât camera de la „aripa femeilor pavilionul c“, unde „mai este vreme de ucis“ pentru că „nu mai e nimic de trăit“, cu gardieni și femei în alb și în care ființa învață să-și trăiască fricile – o lume gri, având culoarea doliului lui Iisus la a doua venire –, în rezerva cu gratii, metaforă obsedantă a liricii lui Carmen Secere, în care ziua și noaptea intră „bucăți“, închisă cu sine, într-o cameră „temniță și loc de joacă“ și „înfiată de demoni“, protagonista din Insula apostaților își trăiește cu o luciditate cristalină, iadul de fiecare zi: „Carnea poate suporta un anumit număr de răni și nimic mai mult, dar sufletul poate sângera în zece mii de moduri și poate muri iar și iar în fiecare oră / O zi din viața mea este un carusel de trăiri. / rigiditate. Distorsiuni. Idealizare. / Vidul este cronic. Lumea în alb-negru. Calea de mijloc / rămâne pentru cei care dorm fără vise. / Cea dinainte a găsit ieșirea, eu mă aflu în același loc. / Uneori am sentimentul că nu exist și pentru asta exersez / toleranța la suferință. / Eu cu mine: un tipar de atașament dezorganizat, o terapie / unu la unu. / Frica de un abandon imaginar. Dopamină. Disociere. / În locul de la geam îmi ard un fir de păr. Păianjenul crede că / este sfoara cu care, cândva, s-a spânzurat. / Boderline. / Pe hol se rostogolește o bilă. Cu neputințele mele cu tot“.

Insula, rezerva de la balamuc, acasă, tot ce rămâne fixează locul cartografiat în toate dimensiunile sale: întruchipare a speranței și a paradisului pierdut, simbol asociat izolării, alienării, frustrării, abandonului și pedepsei. Fereastra cu „geamul neșters“ este locul vederii, de unde „căpitanul cook“ cartografiază insula și preajma, în căutarea lumilor necunoscute de dincolo de gratii ori jaluzelele orizontale: „Răsăritul e o impresie de viață. Mereu mă trezesc prea târziu. / Porțile sunt închise. Geamul neșters separă lumea mea de / cealaltă lume. / Cândva, puneam nisip în clepsidră și îmblânzeam labirinturi. / Cândva, am crescut aripile viermilor care m-au uitat, / apoi m-au iubit. / Pe atunci știam să respir. / Coliviile ar trebui construite după mărimea zborului, dar nu / oricine înțelege nevoia unei bucăți de pământ. / Spăl urmele nopții. Soarele e tot mai înalt. / Despart fereastra în silabe. / Ce să fac eu cu atâta lumină? / Ar trebui să cresc un plămân. La geam“. Locul de la geam e cel al poemului și visului, dar și mlaștina în care „orice răsărit își găsește sfârșitul“, unde torc pisicile, nu ninge niciodată, reperul sigur pentru că acolo ard lumânări pentru cei rătăciți, înflorește o grădină și stă agățat un colac de salvare; locul de la geam este și al clovnilor care râd, al marionetelor bunraku și măscăricilor care „execută numere de dresură“ și tot acolo se instalează frica „ghemuită între noi să ne țină de cald ca un animal de companie“, ispășirea păcatelor, urgența și căldura adăpostului precar și tot pe acolo pătrunde universul cu iluzia unor inundații din subsol ce „pot fi un pretext pentru gondole“ și aceea a înotului în larg, în necuprinsul universului acvatic, străbătut de țipătul pescărușilor, cântecul delfinilor albi și marinarilor, vegheat de farul din a cărui lumină, iată, ființa crește un cer în fața geamului de la temnița / locul de joacă, memoria pulverizează viața în obiecte devenite inutile, într-o istorie care nu le mai leagă, ci le lasă în dezordinea unor sertare unde se pierde coerența existenței, lăsând doar semnele suferinței, vidului, iadului de la aripa femeilor pavilionul c.