Cu cât îmbătrânesc, cu atât îmi scade apetitul pentru ficțiune. Pot număra pe degete romancierii ale căror cărți reușesc încă să le î𝓃𝒹𝓊𝓇.
Poate că bătrânețea, prin cantitatea ei de viață acumulată, nici nu poate altfel decât să refuze ficțiunea. Când porți deja povara propriei tale vieți, ce nevoie să mai ai de suplimentul unor vieți fictive?
Și apoi ficțiunea, oricât de bine scrisă, e în esența ei un artificiu, un joc, o păcăleală, ceva mult prea evanescent și superfluu pentru conștiința osificată de realitate a bătrâneții.
Căci realitatea nu e punctul de pornire, ci punctul final al vieții noastre. Realitatea aparține bătrânilor, în vreme ce ficțiunea, cu toate derivatele ei neliterare (ambiții, planuri, dorințe) e apanajul tinereții. Tânărul se hrănește cu ficțiuni și are impresia că niciodată nu există suficiente ficțiuni pentru a-i satisface pofta. Ar vrea mai multe, cât mai multe, atât de multe încât existența sa să devină un soi de teatru magic în care să fie jucate, rând pe rând, toate existențele posibile. În schimb, bătrânețea înseamnă refluxul ficțiunii, ca să nu zic – eșecul ei. Bătrânul e omul unui singur rol: al său propriu. Iar când nu te mai poți juca decât pe tine, când nu mai poți evada în ființa altora, în spațiul ficțional (mereu ficțional) al altor vieți, atunci sfârșitul piesei e aproape.