„Teatrul cel mai viu e acela care ajunge cât mai des „pe scândura” scenei. Dar asta e, în fond, condiția specifică a textului de teatru: să fie destinat montării și să servească drept „pre-text” spectacolului. Caracterul „mai viu” ține de fapt de scopul principal al unei piese: să devină componenta unui spectacol, chiar dacă, în fond, textul de teatru e tot literatură; doar că nu doar literatură. Poate că e „mai viu” și pentru că are o dinamică mai evidentă decât a unei proze (mai ales a unui roman) și chiar decât a poeziei (deși aici cred că ar trebui nuanțată comparația), prin alternanța dialogurilor și a scenelor, prin ritm și, probabil, în mod special prin faptul că teatrul înseamnă nu relatare și explicitare, ci reprezentare. Este showing, nu telling, în termenii lui Wayne C. Booth; deși, tot de la Booth citire, și showing face parte din procedeele prozei (diferența față de teatru fiind aceea că se întinde pe spații mult mai mari și reprezintă o manieră mai epurată).” (Mihai Ignat, DLITE)

http://blog.goethe.de/dlite/archives/499-Spaiul-german-e-unul-din-cele-mai-interesante-i-mai-inovatoare-in-materie-de-teatru.html