Volumul său se deschide cu o poezie ce poate fi considerată pe drept cuvânt o artă poetică, întrucât prin intermediul acesteia intrăm efectiv în universul liric al Teodorei Vasilescu pentru care poezia este, cel puțin la acest moment, al debutului, locul în care se regăsește pe sine însăși, în care se privește în oglinda sufletului, și în care stă la taifas cu așteptările, împlinirile și durerile sale. Poezia ei este despre ea, dar nu în sens egoist, narcisist, ci doar în sens reflexiv: „nu știu cât e poezie/ și cât e/ așteptare.// sunt un ghem de emoție 1, 68 mă întind de la ușă până la masa din colț/ nimic între mine și/ distanța pe care sunt în stare să o parcurg fără să mișc un deget/ mă gândesc de multe ori la posibilitatea unei/ șanse/ de a o lua de la capăt/ de a începe să exist/ într-o cameră doar a mea/ cu lumină bună/ perdele scumpe/ și bibelouri moștenite de la mama/ de a fi în sfârșit/ cineva cu care să joci monopoly și să știi că nu ai nicio șansă/ să câștigi”.

Poezia sa este în linii mari una pesimistă, tonul predominant fiind cel elegiac, cel mult melancolic. Temele sale recurente sunt claustrarea și singurătatea, pe care o trăiește inclusiv sub forma mult mai absurdă a singurătății în doi: „ne-am trezit dis-de-dimineață am văzut cum arată lumea la șase jumătate între patru pereți care știu suficient cât să nu mai zică nimic. disciplina asta pe care o învățăm din nou și din nou și din nou”; „dincolo de blândețea cu care poți să te iubești – / suficient cât să stai departe de// orice te poate face să plângi// și e OK o vreme nu plângi deloc// până când”; „ne ținem de mână pe stradă/ și trecem drept doi oameni singuri”.

https://cronicilerai.blogspot.com/2021/09/unghem-de-emotie-168-cronica-volumului.html?m=1